Veverița

   Într-o pădure bătrână de fagi și de stejari, trăia o veveriță mică și roșcată. În fiecare dimineață țopăia sprintenă și veselă prin copaci, în drumul ei spre o poieniță din pădure.

 De acolo culegea o floare cu o mireasmă îmbătătoare și și-o punea după ureche. Când trecea pe lângă cineva, parfumul ei îl învăluia. Așa că veverițele și veverițoii îi spuneau ”veverița parfumată”.

  Într-o zi, pe când culegea niște ghindă, veverița văzu un veverițoi care ducea trei ghinde și începuse să obosească. Ea îi strigă: ”Hai, hai că poți! Mai ai puțin! Ești grozav de puternic!” Când o auzi veverițoiul își adună toate puterile și reuși să ducă ghindele în scorbura lui.

 În altă zi, ”veverița parfumată” văzu o veveriță care se străduia să își aranjeze blănița pe care i-o ciufulise un corb răutăcios. Veverița noastră îi spuse: ”Arăți grozav! Nu-ți face griji, blănița ciufulită e la modă!” Veverița necăjită se bucură la auzul acestor cuvinte și începu să zâmbească.

  La un moment dat, veverița roșcovană auzi plânsul unui bebeluș. Își ciuli urechile și se duse pe urmele sunetelor. Găsi într-o scorbură, o veveriță obosită, obosită cu un puiuț în brațe. Puiuțul plângea cât îl țineau puterile și mămica nu știa ce să îi mai facă. ”Veverița parfumată” îi spuse: ”Ești o mămică grozavă. Știi ceva, mergi și odihnește-te puțin și stau eu cu puiuțul. Tare aș vrea să știu cum e să ai grijă de un pui, măcar pentru câteva minute”.

 Mama se duse să se odihnească, iar veverița noastră îi cântă puiului mai multe cântecele de leagăn și reuși să îl adoarmă. Între timp, mama veveriță se trezi și îi mulțumi pentru că a ajutat-o.

  Și tot așa, în fiecare zi, ”veverița parfumată” se străduia să ajute pe cineva sau să încurajeze pe cineva. Dar într-o seară se porni o furtună puternică. Veverița nu putea dormi din cauza tunetelor, fulgerelor și a vântului care rupea crengile copacilor. Mai mult decât toate acestea ceva o ținea trează, o grijă…

  Cum se potoli furtuna și răsări soarele, ”veverița parfumată” o zbughi spre poienița din pădure. Când ajunse acolo, văzu că toate tufele cu flori parfumate fuseseră strivite. Temerile ei se adeveriseră. Ea începu să plângă amarnic și se întoarse acasă târâindu-și cu greu picioarele. Din ziua aceea stătea doar în scorbura ei și nu-i mai observa pe cei din jur. Devenise tristă și tăcută.

  După câteva zile în scorbura ei ateriză o nucă. ”O nucă într-o pădure de fagi și de stejari?” se gândi veverița. Și scoase capul să vadă de unde venise nuca. Pe o creangă din fața scorburii stătea chiar veverițoiul pe care îl încurajase cu ceva vreme în urmă. 

Acesta spuse:

 ” – Veveriță parfumată, de ce ești așa de tristă?”

 ” – Nu mai sunt ”veverița parfumată”. Toate florile mele au fost distruse. Parfumul lor mă făcea specială. Și dacă nu mai sunt ”veverița parfumată”, cine sunt eu?” spuse veverița cu amărăciune.

 ”- Ești ”veverița minunată”! Pentru că parfumul sufletului tău te face specială, nu cel al florilor. Mereu i-ai încurajat și i-ai ajutat pe ceilalți. E momentul să simți și tu parfumul acela îmbătător pe care îl simțim noi atunci când ești prin preajmă. E parfumul veseliei și al căldurii sufletești, al curajului și dăruirii. Și e mult mai puternic decât parfumul oricărei flori!”

1 thought on “Veverița”

  1. Ce poveste frumoasa, plina de valori morale numai bune sa ii indemne pe cei mici la fapte bune si la aprecierea lucrurilor cu adevarat esentiale! Felicitari, ma bucura mult povestile tale :)!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *